Ieri dupa ce am inchis pravalia am luat-o pe drumul din spate, cel care taie prin gradini si duce spre deal, era innorat de tot si nu era nimeni, doar o femeie cu vreo cateva zeci de metri inaintea mea, mergea cu pasi mari, cu gluga pe cap, nu i-am vazut fata nicio clipa, doar spatele si drumul care se tot ducea in ceata.
Am scos aparatul ala vechi, cel pe film, pe care il tot car cu mine prin cartier fara sa stiu de ce, si am facut poza asta. Nu stiu ce m-a facut sa o fac, poate felul in care mergea ea, fara sa se uite in stanga sau in dreapta. Mergea asa de sigura pe ea, ca o femeie care stie exact unde se duce!
Acum 2 luni mi-am luat adidasi de alergat. Stau in cutie, in debara, langa usa. Ieri cand am venit acasa m-am uitat la ei o secunda si am pus geanta peste, ca de obicei.
Drumul ala il fac de ani de zile, pana la pravalie si inapoi, mereu in acelasi ritm, mereu cu capul in alta parte. Dar ieri, vazand-o pe ea, mi-am dat seama ca nici o data nu m-am gandit la el ca la un loc unde as putea sa alerg, nu doar sa merg.
Nu am alergat. Am facut poza si atat. Dar e prima data cand drumul asta mi s-a parut mai lung decat il tin eu minte, si mai… nu stiu, mai al meu, ma.