Iar am stat treaza de la 2 noaptea, fetita mea nu s-a oprit din scarpinat, cred ca a fost a patra noapte la rand asa. Dimineata trebuie sa deschid magazinul la 9, singura, ca nu am pe nimeni sa ma schimbe cateva ore macar.
Nu stiu cum sa incep, cum sa spun, deci de vreo trei saptamani nu mai dorm normal deloc. Ma trezesc de doua ori pe noapte cand o aud plangand, ii pun crema aia recomandata de doctor de acum doua luni, si tot dureaza 30-40 de minute pana adoarme la loc, uneori chiar mai mult.
Doctorul mi-a zis ultima data,
“E faza de acomodare, o sa treaca incet, aveti rabdare.”
Numai ca eu nu mai am de unde sa scot rabdare. Fac tot ce mi s-a zis, crema de doua ori pe zi, hainele alea de bumbac, apa nu prea fierbinte la baie, si tot nu e nicio schimbare vizibila inca. Poate ca abia am inceput si e prea devreme sa astept ceva.
La magazin ma prind ca greselesc lucruri simple, ieri am dat rest gresit de doua ori in aceeasi zi, ma, si vecinul de la banca de vizavi m-a intrebat daca sunt bine, ca arat ca dupa o tura de noapte, desi eu nici nu lucrez acolo.
Chitara mea sta in colt de vreo luna, n-am mai atins-o de cand a inceput faza asta rea de tot. Inainte cantam vreo 20 de minute seara, dupa ce inchideam magazinul, ma linistea mai mult decat orice altceva. Acum nici nu ma mai gandesc la asta, ajung acasa si tot ce vreau e sa mai prind o ora de somn de undeva.
Anul asta mi-am zis ca citesc mai mult, aveam un plan simplu, o carte pe luna macar. N-am terminat nici pe prima, sta pe noptiera de doua luni cu acelasi semn de carte la pagina 40. Uneori o iau in mana doar sa o mut, sa nu adune praf prea vizibil, si o pun la loc.
Nu stiu, poate ca ma astept prea mult de la mine, sa tin magazinul, sa am grija de fetita, sa mai fiu si eu cineva pe langa toate astea, cu muzica si cu cartile mele…
Scuze de mesaj lung, aveam nevoie sa scriu undeva unde inteleg oamenii prin ce trec.