Azi dimineata, dupa tura de noapte, m-am oprit la jumatatea scarilor de la bloc si pur si simplu nu mai puteam sa fac inca un pas.
Nu ma doare nimic anume, doar ca picioarele parca nu mai tin de mine deloc.
De cand am inceput sa incerc sa fac ceva pentru mine, tot amana, amana, amana, si tot asa.
Stiu ca sunt abia la inceput cu toate astea, dar chiar nu stiu ce sa fac cu corpul asta care nu mai raspunde cum raspundea acum cativa ani!
Am 52 de ani si parca dintr-o data toata puterea din picioare si din brate s-a dus undeva unde n-o mai gasesc.
Lucrez in ture, asa ca programul meu e complet dat peste cap.
Saptamana asta am avut:
– tura de noapte luni si joi
– tura de zi miercuri, dupa doar cateva ore de somn
– liber vineri, dar tot n-am reusit sa dorm cum trebuie nici atunci
Ieri, de exemplu, am ajuns acasa pe la ora 8 si jumatate dimineata, m-am gandit sa dorm imediat, dar n-am reusit sa adorm decat pe la ora 2 dupa-amiaza.
Asta inseamna ca practic am fost treaza aproape 24 de ore, si a 2 zi eram ca o zdreanta, fara chef de nimic.
Prima data cand mi-am dat seama ca ceva nu e in regula a fost acum 2 luni, cand am incercat sa merg pana la magazinul de la 10 minute de mers de acasa, si la jumatatea drumului am simtit ca nu mai am aer si ca picioarele imi tremura.
M-am asezat pe o banca acolo, in strada, ca o babuta, desi nu sunt chiar asa batrana…
Al doilea lucru care ma apasa e ca nu stiu de unde sa incep sa recapat putere, pentru ca de fiecare data cand incerc ceva, fie mers, fie niste miscari usoare acasa, a 2 zi sunt atat de obosita ca nu mai pot sa fac nimic altceva toata ziua.
Parca corpul meu s-a resetat la varsta de 80 de ani, desi capul meu inca gandeste ca la 30.
Foarte foarte greu e cand esti singura cu gandurile astea, mai ales noaptea, cand toata lumea doarme si tu esti treaza in bucatarie cu un ceai care s-a racit deja!
Zilele astea, ca sa nu innebunesc de una singura in casa, ma duc destul de des la film, singura.
Saptamana trecuta am fost de 2 ori: o data la un film de dupa-amiaza, cand nu era nimeni in sala, si mi-a placut linistea aia, nimeni nu ma intreaba nimic, nimeni nu ma priveste ciudat pentru ca sunt singura la cinema.
A doua oara am fost la ultima reprezentatie, pe la ora 22, si am iesit din sala pe la miezul noptii, cu strada goala si eu mergand incet spre casa, pentru ca oricum picioarele nu ma tin sa merg repede.
Somnul meu e o poveste separata, ora la care adorm tot se muta mai tarziu, saptamana asta am adormit pe la 3, apoi pe la 4, ieri cred ca am adormit dupa ora 5 dimineata.
Nu mai stiu ce e normal si ce nu mai e normal la mine.
Ma gandesc uneori ca poate ar trebui sa fac ceva, orice, un pas mic, dar apoi imi amintesc cat de rau m-am simtit ultima data cand am incercat, si raman tot pe canapea.
Nu scriu asta ca sa-mi spuna cineva ce sa fac, stiu ca probabil o sa-mi ziceti sa incep incet, sa merg putin cate putin, le stiu si eu pe toate astea din citit prin alte parti.
Doar simteam nevoia sa scriu undeva, dragilor, ca sunt obosita, foarte obosita, nu doar la corp, ci si la cap, de atata amanat si de atata neputinta.
Mama imi tot spune la telefon “las-o mai moale cu turele astea, nu mai esti tanara”, si stiu ca are dreptate, dar n-am prea de ales cu programul asta.
Ma opresc aici, ca oricum cred ca am scris deja prea mult, dar macar mi-am descarcat putin sufletul.
Multumesc ca ati citit pana aici.