Nu stiu nici eu de unde sa incep de data asta.
Aseara a fost iar la fel.
S-a trezit plangand, s-a scarpinat pe la coate si pe dupa genunchi pana s-a inrosit tot.
L-am luat in brate, am stat pe marginea patului, am incercat sa il linistesc fara sa aprind lumina mare ca sa nu se trezeasca de tot.
Ora 3 noaptea eram tot treaza langa el, cu ochii deschisi in intuneric, ascultandu-l cum respira.
Ma gandeam la atatea lucruri fara nicio legatura intre ele.
La magazin, ca maine tot eu trebuie sa deschid, ca nu am pe nimeni sa ma schimbe macar cateva ore.
La pianul pe care il tin de o luna in colt si nu l-am mai atins de vreo 2 saptamani.
La cartea aia pe care mi-am promis anul asta ca o termin si sta tot la aceeasi pagina de mult.
Nu mai stiu cum arata o noapte normala.
Nici nu mai stiu cum arata o zi in care sa nu fiu obosita inca de dimineata.
Vin la magazin, zambesc la clienti, spun ca sunt bine cand ma intreaba cineva ceva, si in tot timpul asta simt ca abia stau in picioare.
Cel mai greu nu e noaptea in sine.
E dimineata de dupa.
Cand trebuie sa functionez normal, sa fiu atenta, sa nu gresesc la casa, sa tin minte ce am de facut, si corpul meu e undeva in alta parte, terminat.
Sotul doarme in camera cealalta ca macar unul din noi sa se odihneasca cat de cat.
Stiu ca practic asa e mai bine pentru amandoi, dar sunt nopti in care ma simt complet singura cu toata treaba asta.
Nu am nicio solutie de dat, nici nu caut vreuna acum.
Sincer doar simteam nevoia sa scriu undeva ce a fost noaptea trecuta, pentru ca in capul meu s-a tot invartit de dimineata si nu am avut cui sa ii spun.