Iar o noapte fara somn aproape deloc.
Copilul s-a scarpinat iar. S-a trezit de multe ori. A plans, l-am luat in brate, l-am pus la loc si tot asa pana s-a luminat de ziua.
Dimineata m-am uitat in oglinda si nici nu m-am recunoscut.
Azi a trebuit sa deschid pravalia la ora obisnuita. Nu am pe cine sa las in locul meu. Sunt singura acolo de dimineata pana seara.
Am stat toata ziua cu un zambet fortat la clienti. Pe dinauntru insa simteam ca nu mai am nimic de dat.
Nu stiu cum sa explic mai bine. E o oboseala care nu mai tine de cate ore ai dormit. Tine de cat ai indurat inainte sa adormi.
Chitara sta in colt de saptamani bune, cu praf pe ea.
Ma rog, stiu ca nu-i musai sa cant in fiecare zi. Dar imi lipseste.
O luasem din nou in mana la inceputul anului. Imi promisesem si ca citesc mai mult. Aveam o carte inceputa de-atunci si tot n-am trecut de primele pagini.
Serile care ar fi trebuit sa fie ale mele se duc pe scarpinat, pe crema, pe leganat, pe calmat.
Ma uit la el cum doarme cateva minute linistit. Imi vine sa plang de usurare ca s-a oprit. Dar stiu ca peste putin timp incepe iar.
Nu mai stiu cum arata o noapte intreaga de somn.
Ziua muncesc, noaptea veghez. Intre ele nu mai ramane nimic pentru mine. Nici macar chitara aia din colt care ma asteapta degeaba.
Scuze de mesajul lung, aveam nevoie sa scriu undeva ce simt.