Noaptea trecuta iar s-a trezit la ora 3.
L-am auzit scarpinandu-se prin somn inainte sa plango de-a binelea.
Pana dimineata m-am ridicat de 9 ori. Nu exagerez, am numarat, stateam cu ochii pe telefon ca sa vad cat e ceasul de fiecare data.
Abia am inceput cu rutina asta noua, de vreo 2 saptamani.
Nu stiu inca daca ajuta ceva, e prea devreme sa spun orice.
Dar noptile astea ma dau gata, asta stiu sigur.
La ultimul control doctorul mi-a zis simplu:
“E nevoie de rabdare, nu se schimba nimic peste noapte.”
Usor de zis cand nu esti tu cea care se trezeste de 9 ori pana la 6.
Intre timp viata merge mai departe, vrea nu vrea.
Dimineata am deschis magazinul tot eu, singura ca de obicei.
Am stat in spatele tejghelei cu ochii pe jumatate inchisi.
O clienta mi-a spus ceva si am intrebat-o de 2 ori ce a zis.
Mi-a fost rusine, dar ce sa fac, asa e cand n-ai dormit.
Pana la pranz imi tin cafeaua langa casa de marcat, parca e un coleg de serviciu.
Chitara sta in colt de 3 zile.
Imi promisesem macar 15 minute pe seara, ca sa nu uit iar ce am invatat anul trecut.
N-am mai atins-o nici azi.
Ma uit la ea cand trec prin camera si imi zic maine sigur, maine sigur.
Cartea de pe noptiera e tot la pagina 40, de vreo 2 luni.
Anul asta imi zisesem ca citesc mai mult, ca sa am si eu ceva doar al meu, nu doar treburi de facut.
Pai uite cum arata planul asta acum, o pagina marcata si praf pe coperta.
Nu stiu, poate ma obisnuiesc cu timpul. Poate nu.
Poate peste cateva saptamani o sa rad de cat de greu mi se pare acum.
Deocamdata incerc doar sa trec peste ziua de maine fara sa adorm in picioare la tejghea.
Scuze de text lung, aveam nevoie sa scriu undeva toate astea.